Totalul afișărilor de pagină

marți, 10 februarie 2009



                                                                     Terapia prin ras      Rabelais afirma ca omul este animalul care rade. Uneori insa, uitam cat de important este rasul pentru noi.Daca te vei uita atent la cunostintele tale, vei observa ca persoanele optimiste si care au mereu zambetul pe buze sunt si mai placute, dar au si forta de a trece mai usor peste probleme. Zambind, facand glume sau, vorba romanului: "facand haz de necaz", ne facem viata mai usoara. In sprijinul acestei afirmatii putem aduce atat argumente psihologice, cat si fiziologice.Atunci cand mentinem o atitudine umoristica in ceea ce priveste o problema, aceasta nu va mai avea proportii atat de mari si nu ne va innegura viata. Acea problema nu ne va impovara constiinta si vom fi mai capabili sa gasim o solutie. Umorul presupune o anumita stare de detasare. De exemplu, nu vom putea niciodata sa radem la o inmormantare sau in cadrul unui alt eveniment tragic, pentru ca suntem mai implicati. Prin umor ne detasam de problema in cauza si ne este mai usor sa o privim in ansamblu, sa ii gasim solutii potrivite.

Rasul este de altfel un mecanism puternic prin care organismul nostru se apara. Probabil ca te-ai suprins uneori razand atunci cand te confruntai cu o situatie limita. Te-ai fastacit, te-ai simtit ciudat, pentru ca desi atmosfera era incordata, pe tine te bufnea rasul. Pe de o parte simteai un nod puternic in gat si erai gata sa izbucnesti in plans si pe de alta parte, nu reuseai sa blochezi zambetul care ti se intiparise pe fata.

Partenerul imi reprosa adeseori ca atunci cand ne certam pe mine ma bufneste rasul. Eram perfect constienta de problema, vroiam sa dezbatem, dar teama inerenta unei discutii in contradictoriu, imi activa un ranjet suspect de care doream sa ma dezlipesc. 

Un zambet, o privire calda, faciliteaza deschiderea si socializarea. De altfel, in cursurile pentru joburi care presupun comunicarea frecventa prin intermediul telefonului si nu numai, se recomanda sa zambim des. De ce ar fi important sa zambim cand stim ca persoana de la celalalt capat al firului nu ne vede? Ei bine, zambetul ne influenteaza foarte mult intregul comportament. El se citeste in vocea noastra, in gesturile noastre.

Mai mult, rasul este un fenomen de grup. Ai observat probabil ca atunci cand te afli intr-o sala de cinema ai tendinta de a rade mai puternic, decat atunci cand esti singura, chiar daca este vorba despre acelasi film. Acest fapt este exploatat de producatorii emisiunilor TV sau al sitcomurilor, cand momentele comice sunt insotite de rasul unei audiente. Acest ras poate parea artificial, caz in care are efectul contrar. Rasul ne apropie, dar rasul poate sa si excluda in cazul in care tinta glumelor este o alta persoana.
Zambetul, rasul, umorul pacalesc si organismul. Acestea sunt in general efecte ale unei stari de bine. Daca zambim, organismul nostru va intelege ca intr-adevar noi ne simtim bine si astfel va conspira pentru intarirea acestei stari. Ne vom pacali si pe noi insine, de altfel. Straduindu-ne sa ne simtim bine, sa zambim, in cele din urma vom reusi sa facem ca aceste stari sa devina reale. 

Rasul este de asemenea un foarte bun.... medicament. Pentru a intelege acest fapt, trebuie sa trecem rapid in revista cateva elemente de fiziologie. Rasul este un raspuns fizic involuntar la o emotie pozitiva. Rasul se manifesta prin expiratii scurte si sacadate si prin vocalizare (ha!ha!ha!). Acestea sunt efecte ale miscarii violente de inspirare-expirare ale diafragmei. Este vorba despre o miscare in lant care antreneaza si muschii fetei, laringele, muschii respiratori, diafragma si muschii abdominali. Toti acestia se contracta, in timp ce altii se relaxeaza. Muschii membrelor, de exemplu, se relaxeaza, motiv pentru care dupa o indelunga repriza de ras simtim nevoia de a ne aseza.

Rasul este si un bun exercitiu de respiratie, intrucat inspiram mult mai adanc, facem pauze mai lungi de respiratie si tindem sa expiram mai profund. Astfel, se produce o mai buna oxigenare a tesuturilor.

Rasul este bun si pentru sanatatea… mintala, avand un rol important in regularizarea mecanismelor neurochimice. Din acest motiv, atunci cand ne aflam intr-o situatie stresanta, avem tendinta de a izbucni in ras nervos. Atunci cand izbucnim in ras, organismul nostru elibereaza endorfine, care sunt analgezice naturale ce "iau durerea", instaland o stare de bine.

Tine minte ca toate efectele benefice ale rasului sunt valabile si in cazul in care te prefaci. Invata incet-incet sa razi mai des. Chiar daca te vei simti ciudat initial, efectele nu vor intarzia sa apara si in scurt timp iti va intra in reflex. Orice deprindere se invata, inclusiv cea de a rade des, de a zambi, de a... fi fericita!

duminică, 8 februarie 2009

vineri, 6 februarie 2009



                                                                                                                                                                                                                  

AM PRIMIT DIN NOU O LEAPSA DE LA DORYS IN CARE SPUNE SAMI PUN POZE CU MINE DE CAND ERAM MICA PE BLOG NU PREA AM MULTE POZE DECAT VREO CATEVA INTRUNA ERAM BEBELUS SI AVEAM VREUN AN SI SUNT FOARTE INCRUNTATA  ,IN ALTA  SUNT CU PAPUSA MEA FAVORITA PE NUME BLONDA PE CARE O IUBEAM NESPUS DE MULT SI O LUAM ORIUNDE CU MINE,INTRUNA PLANG CA NU VROIAM SA FAC POZA IAR IN ULTIMA SUNT IMPREUNA CU SORA MEA IUBITA RALUCA.                                                                                                              

joi, 5 februarie 2009



    Ce viseaza bebelusul                                                                                  Chiar daca raspunsurile cercetatorilor raman inca ipotetice, ele deschid poarta unor descoperiri incredibile..Ce poate fi mai uimitor decat mina sa concentrata cand doarme profund, apoi brusc un zambet schitat sau acea incretitura a sprancenelor ca si cum o intrebare, capitala, tocmai s-a ivit in mintea sa… Aceasta varietate de mimici ascunde cumva o viata secreta intensa?... Ei bine da, nefacandu-le placere partizanilor “bebelusului – leguma”. Aceste cateva grame de dulceata plamadite din dragoste nu se multumesc sa doarma prosteste: ele viseaza! si nu putin…  8 ore de vise pe zi  Stiati deja ca bebelusii dorm mult, un nou-nascut batand recordul absolut cu 16 ore pe zi, in reprize de 3-4 ore. Dar stiati ca daca viseaza intre 50 si 60% din timp inseamna 8 ore pe zi? Diferite experiente au demonstrat ca somnul se desprinde in mai multe faze, insotite de semne caracteristice. Cu siguranta ati remarcat-o pe cea a “somnului agitat”, in care bebelusul afiseaza mimici asa-numite “sociale” (suras, bucurie, strambatura, dezgust, durere) care aproape va fac sa credeti ca este treaz. Activitatea electrica a creierului este deci intensa, ochii se misca sub pleoape, degetelele se agita, etc. Acesta este echivalentul somnului “paradoxal” la adult, durand la fel ca cel pe care noi il visam. Dar cel mai surprinzator este faptul ca bebelusul visa deja destul inainte de a se naste… Proba? Bebelusul avea deja un comportament asemanator…in uter.  Visele sunt indispensabile pentru dezvoltarea bebelusului    Gratie progreselor ecografiei, este posibil sa se observe inca din a douazecea saptamana de sarcina miscarile rapide ale ochilor si ale degetelor, semne ca fatul viseaza si el… La sfarsitul sarcinii, somnul “paradoxal” constituie de altfel marea parte a “siestelor”, precum in primele luni de viata. Dar oare de ce tocmai la fel si exact in acel moment? De fapt, cercetatorii presupun ca aceste faze de visare joaca un rol important in dezvoltarea sistemului nervos central, deci creierul are o perioada in care bebelusului ii lipsesc stimularile externe. Este inca si mai uimitor faptul ca aceste faze sunt esentiale in procesul memoriei, vazand, dupa o alta teorie, o “ reprogramare genetica”. Ele evita ca invataturile acumulate in timpul zilei sa imbibe prea tare memoria bebelusului. Retraind in vis in maniera sa, bebelusul isi faureste propria identitate. Ceea ce explica faptul ca, in ciuda unui mediu identic, fiecare micut ramane diferit…                                                            

   Inocenţa izolării                                                                                            Fiinţa se maturizează. Copilul uită plăcerea jocului pur şi se transformă în adult, acceptând resemnat problemele inerente acestui proces. Suntem atraşi în piesa de teatru a umanităţii, trebuie să renunţăm la multe dintre elementele definitorii ale personalităţii noastre pentru a putea rezista în cadrul sistemelor concepute în cadrul acesteia. Nu mai avem timp pentru noi, nu mai putem să ne satisfacem micile capricii existenţiale care înseamnă până la urmă însăşi esenţa vieţii noastre.
Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine conştient de prezenţa celorlalţi. Copilul este interesat de ceilalţi, vrea aproape întotdeauna să atragă atenţia, să fie punctul fiinţativ central. Însă în acelaşi timp, copilul este capabil să se izoleze, este capabil să uite de elementele exterioare. Copilul poate să ignore întreaga lume prin inocenţa sa. El nu este încorsetat de principii, pentru el cuvântul a priori nu are sens. Copiii, fiinţe aflate în stadiile incipiente ale existenţei lor, nu au prejudecăţi. Pentru ei nu există subiecte tabu, pentru ei nu există noţiuni absolutizate, nu există paradigme. Viaţa copilului este o continuă pendulare între efemerizări arhetipale. Căutarea nu are rezultate certe, totul este o joacă, nu sunt luate în calcul consecinţele. Copilul reuşeşte subconştient să se bucure cu adevărat de fiecare clipă, pentru că el nu trăieşte decât în prezent. Problemele oamenilor apar în momentul în care conştientizează societatea care îi înconjoară şi timpul liniar care le defineşte în mod esenţial viaţa. Trecut, viitor, acţiuni, consecinţe, iată noţiunile care ne transformă viaţa într-o lungă listă de programări. Izbucnirea spontană, necontrolată, a fost înlocuită de pregătirea minuţioasă. Copilul s-a transformat într-o entitate cinică care încearcă să îşi găsească un loc cât mai bun în angrenaj, fără să înţeleagă că astfel îşi anihilează conştiinţa.
Nu există soluţii absolute, pentru că umanitatea nu ar exista în absenţa societăţii. Însă indivizii nu trebuie să îşi renege niciodată esenţa. Fiinţa noastră trebuie înţeleasă şi preţuită, pentru că este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat. În mijlocul tumultului, să învăţăm să ne izolăm măcar pentru câteva momente, să învăţăm să trăim în primul rând pentru noi.
Dacă privim atent în jur, vom descoperi că există o paletă infinită de senzaţii pe care le putem percepe doar prin experienţă directă, nemijlocită. Iureşul necontenit al vieţii ne împiedică însă de multe ori să înţelegem. Nu trebuie să dramatizăm, regulile jocului sunt făurite de noi şi pot fi schimbate oricând. Să nu renunţăm de dragul grupului la propria noastră fiinţă, pentru că niciodată altcineva nu ne va putea înlocui conştiinţa.
Nu trăim pentru ceilalţi, trăim pentru noi, iar inocenţa copilului ar trebui să ne pună pe gânduri. Putem să ne abandonăm şi noi senzaţiei, putem încerca să renunţăm la raţiune pentru câteva momente, putem alege să ne delectăm cu o mostră de viaţă pură, brutală, o mică părticică din viaţa care ne invadează fiinţa. Doar astfel putem înţelege cu adevărat ce înseamnă fiorul trăirii, doar astfel ne putem desăvârşii prezentul. Nu plănuind viitorul, nu rememorând trecutul, nu meditând la nesfârşit asupra reacţiilor celor din jurul nostru, ci trăind, făurind istorie prin fiecare mişcare a noastră. Actorul este singurul care se bucură cu adevărat, pentru că acţiunea îl învăluie, îl înalţă.
Copiii refuză să se supună lumii, copiii vor să îşi determine existenţa. Ei nu se lasă zdrobiţi de bariere, ei ştiu că pot oricând să refuze intervenţia exterioară, ei ştiu că pot oricând să îşi creeze un alt univers, mai bun. Să nu lăsăm această speranţă să se stingă odată cu înaintarea în vârstă, să nu devenim ursuzi doar pentru că ceilalţi ne învaţă să nu mai credem în şansa noastră. Speranţa nu trebuie să moară niciodată pentru că pe baza ei putem construi edificii impunătoare. Jocul trebuie să fie acceptat, pentru că până la urmă nu avem nimic de pierdut.
Să rămânem copii în adâncul nostru, să învăţăm să căutăm în fiecare secundă un prilej pentru un zâmbet. Iar dacă ne simţim copleşiţi de societatea care se contractă perpetuu, să nu uităm că există undeva un ţărm, un asfinţit, o izolare, care aşteaptă să ni se ofere, măcar pentru câteva secunde...
                                                                       

luni, 2 februarie 2009



Papagalii sunt, probabil, cele mai iubite si intalnite pasari de companie, inteligenta lor fascinand omul inca din timpuri stravechi.


Relatia speciala a cainelui cu stapanul sau se datoreste faptului ca, similar cu omul, cainele este un animal social. Acest aspect sta la baza adaptarii cainilor la situatii sociale umane si a capacitatii de a fi dresati. Cainii isi percep stapanii ca pe membri ai haitei lor. Desi cainii indeplinesc in societate o multitudine de roluri, cel mai frecvent si mai comun este acela de companion, �cel mai bun prieten al omului�.


Hamsterii  
Hamsterul face parte din familia rozatoarelor, este de marimea unui soarece, are blana de diferite culori si este considerat unul dintre animalele de companie cele mai iubite de copii.


Pisicile  
Pisica domestica este unul dintre animalele de companie cele mai apreciate si iubite, atat de copii, cat si de maturi. Sunt foarte afectuoase si au calitatea de a aduce liniste in sufletul stapanilor lor.

Secretele timiditatii 

Multi copii timizi ajung sa fie timizi si cand cresc si devin adulti. Timiditatea a fost intotdeauna vazuta ca o trasatura de personalitate, ceva care poate fi remediat prin interventie sociala. Multi cred ca timizii sunt persoane introvertite. Insa multi introvertiti prefera numai sa fie singuri dar nu sunt deloc timizi. Doctori din Statele Unite au descoperit ca timiditatea se poate datora diferentelor biologice. 
Doctorul Marco Battaglia de la Universitatea San Raffaele din Italia a efectuat un studiu asupra unor copii timizi de clasa a treia si a patra. El a inregistrat activitatea creierului si a descoperit ca gradul de activitate in cortex, adica in zona unde prezida gandirea sofisticata, scade cu atat mai mult cu cat este mai timid copilul. Copiii timizi sunt astfel mai putin capabili sa citeasca mimica fetei pe care ceilalti o folosesc drept indiciu social. 
Poate ca aceasta incapacitate este motivul perpetuarii timiditatii pentru ca indivizii timizi, simtindu-se neindemanatici in circumstante sociale, devin si mai neinemanatici din cauza incapacitatii de a detecta indiciile sociale care ar putea da sens relatiilor. 
Un alt studiu a aratat ca timiditatea ar putea fi produs al genelor.Au fost analizate mostre de saliva luate de la copii timizi. Rezultatele au aratat ca cei timizi au una sau doua dintre copiile unei gene care codifica fluxul unei substante chimice cu rol in anxietate, depresie, etc.mai scurte. Mediul poate schimba inclinatia genetica catre timiditate. Majoritatea copiilor care se nasc timzi raman timzi majoritatea vietii. 
Desi timiditatea poate parea o conditie medicala, exista multe modalitati de tratament pentru timiditate. Cu toate acestea, studiile au aratat ca timizii au rezultate scolare mai bune si sunt mai rar impicati in actiuni ilegale. Contradictia intre aceste doua studii va fi probabil reconciliate prin determinarea caracteristicilor timiditatii si introvertirii. Acest lucru va permite stabilirea a ceea ce este biologic si ceea ce este conditie psihologica a mintii.

duminică, 1 februarie 2009

                 SENTIMENTELE DE IUBIRE ALE COPIILOR EXPRIMATE IN DESENE                                        




                                                     

       SI COPII SE INDRAGOSTESC NUI ASA??                                 

   CITITI ACEASTA POVESTIOARA SI VETI AFLA ADEVARUL.                                                                                                

- Bună, mami! Cum a fost azi la şcoală?


Aşteptam şi eu s-aud ceva de note, de învăţături noi, de scorpia aia de doamna...

- Of, mami, astăzi săgeata lui Cupidon a durut mai tare ca oricând.

Who is speaking? Că doar nu-s beată! Copilul meu e cel care-a vorbit? Păi el, că-n afară de noi doi, nu mai e nimeni în maşină. Cine i-o fi spus de săgeată? Şi de unde ştie că doare? O fi vreo replică din desene animate? Te-ai tâmpit, madamme! Sau poate doar ai îmbătrânit. Ai uitat? N-aveai decât cinci ani când te-ai îndrăgostit de Vasile, profesorul de matematică, coleg cu mătuşa ta. Cum te scăpa cinci minute din ochi în cancelarie, cum dispăreai cu Vasile la ore. Dacă te-ndrăgosteai de toți profii de mate aşa, te pomeneşti c-ajungeai vreo eminenţă-n materie.
Şi totuşi...
Fir-ar ea de săgeată! Smulgea-o-aş din sufleţelul ăla de doar nouă ani!
Da' de ce s-o smulgi? Chiar c-ai îmbătrânit! Ai uitat ce dulce-i otrava? Ia, revizuieşte-ţi urgent atitudinea şi vezi ce-i spui copilului, că are nevoie de tine. Uf, era mai simplu dacă-mi cerea să-l ajut la lecţii. Chit că m-am săturat de factori de mediu şi de influenţa pozitivă şi negativă a omului asupra mediului înconjurător. De metoda segmentelor şi de drepturile copilului. Hm, vezi, asta le-a scăpat - dreptul copilului de a se îndrăgosti.
Zi ceva, băbătie, că săgetatu-ăsta aşteaptă un cuvânt de la tine!

- Povesteşte-mi!
(Să mai amânăm un pic).
- Ce să-ţi povestesc? Ţi-am mai zis de Laura. E naşpa că ne place la toţi trei - şi mie şi lui Sebi C. şi lui Sebi B.

Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!

- Aha! zic.
(Aha si mai ce?)

Treci odată, nemernicule, nu mai sta pe trecere ca cioara pe cracă! Ţi s-a urât cu binele? Vezi că eu am o problemă şi s-ar putea să ai ghinionul să ratez frâna. Doamne fereşte!

- Cum e Laura? Ce-aţi găsit toţi trei la ea?
- Nu ştiu să-ţi spun, e...e beton, mă, ce mai!

Aha! (vezi c-ai să capeţi un tic verbal!) Uitasem că azi fetele nu mai sunt frumoase, gingase, drăgălase. Sunt “beton“.

- Pui drag, eşti sigur că nu v-aţi îndrăgostit de statuia din curtea şcolii? Da' parcă aia nu-i din beton.
- Bine, mami, eu sufăr si ţie-ţi arde de glume! Nu-ţi mai spun nimic.
Are dreptate, bietul copil.

- Lasă, uită asta! Zi mai departe!
- Mai departe...nu prea ştim cum să facem.
- Ceee ???
- Nu ştim care să fie prieten cu ea.

Huh! Mă speriasem

- Păi, prieteni puteţi fi toţi trei.
- Lasă, ştii tu...

Ştiu pe naiba! Da' măcar tre' să mă fac.

- Nu se pot hotărî doi să renunţe în favoarea unuia?
- Nu, nici unul din noi nu vrea să renunţe.

Asta chiar că-i naşpa!

- Bun. Atunci daţi cu banul.
- Nu ţine. N-are decât două feţe.

Aşa vă-nvaţă la scoală, să vă contraziceţi părinţii? Totuşi, trebuie să recunosc - am şi eu un merit în asta.

- Şi-atunci, ce-i de făcut?

S-a-ntors lumea pe dos, dac-au ajuns ăi bătrâni să-i întrebe pe ăi tineri.

- Noi ne-am gândit s-o punem pe ea s-aleagă, joia viitoare.
- Înţeleaptă decizie. De ce joi?
- Păi, fiindcă atunci ne întâlnim cu ea la repetiţie. Ţi-am spus că nu-i din clasa noastră.
- Da, mi-ai spus. Chiar asa, n-aţi mai găsit şi alte fete în clasă, în toată şcoala?
- Sunt destule, dar dacă nouă asta ne place!

Mai zi ceva dacă poţi!

- Nu prea ştiu ce să-i iau.
- Să-i iei?
- Da, adică să-i dau. Trebuie să cumpăr un cadou.
- Cu ce ocazie?
- Cu nicio ocazie. Fiindcă-mi place de ea.
- Du-i niște flori!
- Bineînţeles că-i duc flori. Dar mai trebuie ceva.

Uite, vezi, aşa se-nvaţă fetele materialiste!

- I-aş lua un inel de aur.
- De ce nu un Ferrari?
- Că nu poate să-l conducă, n-are vârsta.

A! În rest, treaba-i aranjată. Ce dacă noi mergem cu Oltcitul?

- Bine, pui, ne mai gândim până joi, da?
- Da.

Bun. Am scăpat de una, până săptămâna viitoare.

- Vezi că eu plec. Să fii cuminte, să-ţi faci temele...
- Bine, pa!

*

Fac ochii roată prin sală şi-mi studiez cursanţii. Toţi bărbaţi, între 36 și 58 de ani. Cum să-i întreb? Şi-or mai aduce aminte? Până la urmă îmi iau inima-n dinți, doar ne cunoaștem de atâta vreme. Holbează ochii la mine şi ridică din umeri.
Frumos vă stă, oameni maturi, cu şcoala vieţii, să nu-mi puteţi lămuri o problemă. Ştiu şi eu cum e să fii îndrăgostit, dar nu ştiu cum se simte asta când eşti băiat. Şi ce te faci cu concurenţa?

- Trece, doamnă, toate trec... îmi zice unul cu chelie.

Merci! Asta ştiam şi eu.
Cel cu părul alb, din spatele lui, pare să nu fie de aceeasi părere:

- Trece, mă Ioane, nimic de zis, da' ştii şi tu... nu scapi de una, că vine alta. Când te-ai născut îndrăgostit de iubire, aşa mori.

Zăăău? Mi se păruse mie că-n ochii ăstuia văd o lumină aparte.
M-aţi lămurit buştean. Aşa vă fac eu vouă?

*

Ajung acasă, tot frământată.

- Unde-i copilul, doamna Doina? A mâncat? Şi-a făcut lecţiile?
- A mâncat, lecţiile zice că şi le-a făcut. Acum a ieşit cu bicicleta, de vreo oră.
- Bine. Mulţumesc!

Peste altă oră vine si drăgălaşul, mai transpirat şi mai pleoştit ca de obicei.

- Unde te-ai plimbat?
- Am fost la Sebi B. şi l-am luat s-o căutăm pe Laura.
- Da' deştept te-am mai făcut, mamă! Tu de regula celui mai iute n-ai auzit? Asta trebuia s-o ştii de la scrimă.
- Ce vrei, mami? Eu şi Sebi suntem prieteni. Am fost şi la C. să-l luăm cu noi, dar nu l-a lăsat maică-sa. Şi ce te legi de scrimă? Acolo am învăţat să ne respectăm adversarul. Şi să-l învingem cu mijloace cinstite.

Ups! Să-i zic? Să nu-i zic? Ce să fac, Doamne? Să-i spun că de cinstită am pierdut atâtea în viaţă? Că din prietenie... Lasă! Mai bine să creadă în ce-i frumos. Când o fi să afle... Dar poate-l ajuţi Tu să nu afle.

- Şi?
- Şi am fost prin tot orasul, am ajuns până la pod, dar n-am dat de ea. Ne-am dus şi la Luca, sunt colegi de clasă şi ne-am gândit că poate ştie unde stă.
- Voi nu ştiaţi?
- Nu, de unde să ştim? Am luat toate blocurile la rând şi ne-am uitat pe-afară. Nu era nicăieri. Şi nici pe Luca nu l-am găsit.

Mare ţi-e puterea, Doamne!
Mi-a mai zis mie unul c-a dormit o săptămână pe plajă, direct pe nisip şi şi-a spălat hainele-n mare, timp în care s-a hrănit doar cu iluzii, fiindcă plecase după iubirea vieţii lui, fără un ban în buzunar. Doar că a avut ghinion, săracul. Când marea iubire a apărut, precum sirena din valuri, avea şi-o anexă. Ăsta-i ăla cu părul alb. Şi cu scânteile din ochii, ale celor îndrăgostiţi de iubire. Toată viaţa. Încerc să mi-l imaginez tânăr, bătând litoralul în lung şi-n lat...Şi-n ochii-i verzi parcă zăresc o sirenă. Nu trece, domnu' Ion, nu trece, are dreptate, ăsta n-a albit degeaba!

- Temele?
- Le-am făcut.
- Să văd. Bun. Acum fă-ţi ghiozdanul!
- Lasă-mă că am treabă!
- Ce treabă?
- Să fac o sută de flotări.
- O sută? Ce-ai? La antrenamente scânceşti când te pune să faci treizeci.
- Fetelor nu le plac slăbănogii. Trebuie să fac muşchi. Dă-te!
M-am dat. P-asta de unde-o mai fi ştiind-o? Tot de la desene animate?
- Vezi, ai grijă! Fă cinci serii de câte douăzeci. Cu pauze de cinci minute.
- Două serii a câte cincizeci ce-are?
- Fie! Da' să nu mi te vaiţi.
Mâine ce-o mai urma?
Să-mi fac o listă. Deci - flori, cadou, flotări...nu, alea nu le fac eu, asta ar mai lipsi. Altceva?
M-am frământat jumătate de zi şi n-am fost în stare să-i dau copilului un sfat. Luminează-mă, Doamne, că doar la Tine mi-a mai rămas nădejdea!

vineri, 30 ianuarie 2009


  LEGENDA GHIOCELULUI 
   
  A fost odata o raza de soare – era chiar fata cea mai mica si rasfatata a astrului luminos. Si tocmai pentru ca era cea mai mica si mai rasfatata, tatal ei o lasa sa zburde pe unde ii dorea inima. Si iata ca, intr-o buna zi, raza de soare a hotarat sa se plimbe intr-o gradina. Acolo era Raiul pe pamant, nu altceva: flori care mai de care mai colorate si mai parfumate se unduiau sub adierea blanda a vanticelului cald de primavara!
  -Ce-ar fi sa aleg eu o floare frumoasa pe care sa mi-o prind in par? a spus raza de soare. Si, repezita cum era, s-a napustit asupra gradinii, a cules o floare si s-a inaltat din nou in vazduh. 
  Toate florile din gradina au privit mirate catre cer si au inceput sa murmure:
  -Ati vazut-o? Era frumoasa? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales printesa?
  -Cu siguranta ca a cules o un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat si rosu, pe care boabele de roua straluceau ca diamantele in soare.
  -Ba eu cred ca a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbena, iar suratele ei dadeau din capete incantate.
  -Nici vorba de asa ceva! Le-a retezat-o un crin mandru. A fost unul dintre frati mei. Nu vedeti ce frumosi si parfumati suntem?
  Pana si o violeta mica, dar intr-adevar splendida, a sustinut ca raza de soare culesese o violeta, si nu altceva.
  Numai intr-un colt cineva plangea. Era un ghiocel mic si firav, a carui codita fusese rupta de trena rochiei de aur a printesei.
  Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit si i-a parut tare rau. Si a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrima ca o perla, care a cazut pe codita cea rupta a ghiocelului, vindecand-o pe data.
  Dar nu a fost numai atat. Printesa-raza de soare a venit langa ghiocel si i-a spus asa:
  -Biata floricica firava, imi pare tare rau ca te-am facut sa suferi! Ce dorinta vrei sa-ti indeplinesc pentru a-mi repara greseala?
  -Nu vreau nimic, a raspuns ghiocelul, lasandu-si frumosul capusor in jos.
  -Nu vrei frumusetea trandafirului, parfumul crinului, stralucirea lalelei? a insistat raza de soare.
  -Bine, a incuviintat ghiocelul. Daca vrei intr-adevar sa-mi faci un dar, da-mi voie sa rasar primul dintre toate florile, de sub zapada rece, iar parfumul meu abia simtit sa-i faca pe oameni sa se bucure si sa stie ca a venit primavara! 
  Si chiar asa a fost. Raza de soare l-a sarutat pe ghiocel si vraja a fost facuta. Apoi a disparut in inaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zambeste dintre peticele de zapada in fiecare primavera, si toata lumea stie ca vremea cea urata este pe sfarsite.


Jocurile copilariei

Dragi parinti, va mai aduceti aminte ce jocuri practicati voi in tinerete, cand nu existau calculatoare cu curse de masini si barbie dress-up? In mod cert aceste jocuri au ajutat la dezvoltarea voastra armonioasa si sanatoasa... Eu va propun sa ne amintim impreuna de jocurile copilariei noastre si sa ne invatam copiii aceste jocuri, luandu-i pe copii din fata calculatorului si a televizorului. Iata cateva jocuri de care imi amintesc eu:
Flori, fete sau baieti

Cum se joaca? Pai, la inceput se aleg doua persoane, care se duc mai departe de restul lumii, unde se pun de acord asupra unui numar. Se intorc la grup si participantii spun la rand cate un numar pana cand cineva ghiceste respectivul numar. Trebuie sa aleaga unul dintre ei, dar nu oricum. Isi alege un domeniu. Clasicele sunt flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, mancaruri sau bauturi.

Ce doi de la inceput se duc inapoi la colt si se gandesc. Sa zicem ca e vorba de flori. Unul dintre ei decide sa trandafir, celalalt lalea. Se intorc si-l intreaba pe cel care-a ghicit ce prefera intre trandafir si lalea, acela plecand apoi la colt cu cel care reprezenta floarea preferata. Si asa mai departe. N-are nici o finalitate jocul, dar ce mai conteaza cand ai de ales ....

Telefonul fara fir

Regula e simpla, stati insirati, primul ii spune repede urmatorului un cuvant la ureche, ala intelege ce poate, spune mai departe ce-a priceput samd, iar la final se zice cu voce tare ce-a iesit. Cu cat seamana mai putin cu cuvantul initial, cu atat mai bine. 


Telefonul american

Primul ii spune un cuvant celui din dreapta, acela ii spune alt cuvant celui din dreapta lui pana se inchide roata. Cineva sta pe bara si, dupa ce se termina impartasirea de secrete la ureche, incepe sa puna intrebari. Aiurea, ce-i trece lui prin cap, de la "ce-ai facut aseara?" pana "ce i-ai face vecinului X, daca nu te-ar vedea nimeni". 

Tu trebuie sa raspunzi folosind cuvantul care ti s-a spus la inceput. Sa zicem ca cineva ti-a zis lopata si e intrebarea cu vecinull, merge sa-i zici "l-as pune sa dea la lopata". Dupa ce e intrebata toata lumea, cel al carui raspuns s-a potrivit mai bine pune intrebari tura urmatoare. 


Matele incurcate

Va asezati in cerc. In picioare, tinandu-va de maini. Apoi incepeti sa va incurcati. Mana peste picior, picior in capul vecinului, mana pe umar, mana pe sub celelalte maini, capul unde s-o nimeri. Nu va dati drumul la maini, dar va incurcati cat mai bine. Sau mai rau. Daca va prabusiti, asta e, mai incercam. Intra apoi in scena Descurca Tot, un personaj ales de la inceput, pe care l-ati trimis mai departe sa nu va vada acrobatiile. El trebuie sa va descurce... Bafta! Poate fi extrem de amuzant. 

Ţară, ţară vrem ostaşi! 

La acest joc pot participa cât mai mulţi copii.
Copiii se împart în două tabere. Micuţii din fiecare grup trebuie să se ţină de mâini foarte strâns. Primii vor striga: „Ţară, ţară vrem ostaşi!” Iar jucătorii din cel de-al doilea grup le vor răspunde: „Pe cine?”
Unul dintre copiii din primul grup va numi un copil din grupul combatant: „Îl vrem pe... ” Astfel, din al doilea grup va fi ales un copil menit să „spargă zidul” făcut de adversari, pentru a putea rămâne în grupa lui. Dacă nu va reuşi să găsească veriga slabă din tabăra adversă, va rămâne acolo, în echipa opusă.
În final, echipa care rămâne cu un singur copil este cea care a pierdut. 

Fazan 

Minimum doi copii.
Jocul începe când unul din copii spune în gând alfabetul. Apoi, când un alt jucător spune „stop”, litera la care a ajuns cel care spunea alfabetul va fi cea cu care trebuie să înceapă primul cuvânt. Unul dintre micuţi spune un cuvânt care începe cu litera la care „s-a oprit” alfabetul şi care este format din cel puţin trei litere. Următorul copil trebuie să formeze un alt cuvânt a cărui primele două litere să fie identice cu ultimele două litere ale primul cuvânt ales.
În momentul în care un jucător nu mai ştie ori nu mai poate construi vreun cuvânt cu silaba primită, el primeşte un „F”. Astfel, fiecare jucător va avea dreptul la cinci greşeli, penalizate, pe rând, cu „F”, „A”, „Z”, „A”, „N”, după care va fi exclus din joc. În acest joc nu se folosesc niciodată nume proprii ori prepoziţii. Şi nu se repetă niciodată cuvintele! 

De-a v-aţi ascunselea 

Se joacă cu cel puţin 3-4 copii. 
Se alege o numărătoare gen „Andante”, „Un’, doi, trei, alege pe cine vrei” ori alta asemenea. Copiii se aşează în cerc, în timp ce unul dintre ei începe să numere. Participanţii vor fi eliminaţi pe rând de către cel care numără. Copilul care rămâne ultimul e cel care „se va pune”. Îşi alege un loc, stabilit de comun acord cu ceilalţi participanţi, îşi acoperă ochii şi-ncepe să numere din 10 in 10 până la 100. Între timp, ceilalţi copiii se ascund.
După ce numărătoarea a încetat, cel care „s-a pus” trebuie să găsească pe rând pe toţi copiii.
Primul care a fost găsit va fi cel care „se va pune” în tura următoare.

miercuri, 28 ianuarie 2009

                                                                       RAZBOINICUL