Totalul afișărilor de pagină

joi, 5 februarie 2009



    Ce viseaza bebelusul                                                                                  Chiar daca raspunsurile cercetatorilor raman inca ipotetice, ele deschid poarta unor descoperiri incredibile..Ce poate fi mai uimitor decat mina sa concentrata cand doarme profund, apoi brusc un zambet schitat sau acea incretitura a sprancenelor ca si cum o intrebare, capitala, tocmai s-a ivit in mintea sa… Aceasta varietate de mimici ascunde cumva o viata secreta intensa?... Ei bine da, nefacandu-le placere partizanilor “bebelusului – leguma”. Aceste cateva grame de dulceata plamadite din dragoste nu se multumesc sa doarma prosteste: ele viseaza! si nu putin…  8 ore de vise pe zi  Stiati deja ca bebelusii dorm mult, un nou-nascut batand recordul absolut cu 16 ore pe zi, in reprize de 3-4 ore. Dar stiati ca daca viseaza intre 50 si 60% din timp inseamna 8 ore pe zi? Diferite experiente au demonstrat ca somnul se desprinde in mai multe faze, insotite de semne caracteristice. Cu siguranta ati remarcat-o pe cea a “somnului agitat”, in care bebelusul afiseaza mimici asa-numite “sociale” (suras, bucurie, strambatura, dezgust, durere) care aproape va fac sa credeti ca este treaz. Activitatea electrica a creierului este deci intensa, ochii se misca sub pleoape, degetelele se agita, etc. Acesta este echivalentul somnului “paradoxal” la adult, durand la fel ca cel pe care noi il visam. Dar cel mai surprinzator este faptul ca bebelusul visa deja destul inainte de a se naste… Proba? Bebelusul avea deja un comportament asemanator…in uter.  Visele sunt indispensabile pentru dezvoltarea bebelusului    Gratie progreselor ecografiei, este posibil sa se observe inca din a douazecea saptamana de sarcina miscarile rapide ale ochilor si ale degetelor, semne ca fatul viseaza si el… La sfarsitul sarcinii, somnul “paradoxal” constituie de altfel marea parte a “siestelor”, precum in primele luni de viata. Dar oare de ce tocmai la fel si exact in acel moment? De fapt, cercetatorii presupun ca aceste faze de visare joaca un rol important in dezvoltarea sistemului nervos central, deci creierul are o perioada in care bebelusului ii lipsesc stimularile externe. Este inca si mai uimitor faptul ca aceste faze sunt esentiale in procesul memoriei, vazand, dupa o alta teorie, o “ reprogramare genetica”. Ele evita ca invataturile acumulate in timpul zilei sa imbibe prea tare memoria bebelusului. Retraind in vis in maniera sa, bebelusul isi faureste propria identitate. Ceea ce explica faptul ca, in ciuda unui mediu identic, fiecare micut ramane diferit…                                                            

   Inocenţa izolării                                                                                            Fiinţa se maturizează. Copilul uită plăcerea jocului pur şi se transformă în adult, acceptând resemnat problemele inerente acestui proces. Suntem atraşi în piesa de teatru a umanităţii, trebuie să renunţăm la multe dintre elementele definitorii ale personalităţii noastre pentru a putea rezista în cadrul sistemelor concepute în cadrul acesteia. Nu mai avem timp pentru noi, nu mai putem să ne satisfacem micile capricii existenţiale care înseamnă până la urmă însăşi esenţa vieţii noastre.
Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine conştient de prezenţa celorlalţi. Copilul este interesat de ceilalţi, vrea aproape întotdeauna să atragă atenţia, să fie punctul fiinţativ central. Însă în acelaşi timp, copilul este capabil să se izoleze, este capabil să uite de elementele exterioare. Copilul poate să ignore întreaga lume prin inocenţa sa. El nu este încorsetat de principii, pentru el cuvântul a priori nu are sens. Copiii, fiinţe aflate în stadiile incipiente ale existenţei lor, nu au prejudecăţi. Pentru ei nu există subiecte tabu, pentru ei nu există noţiuni absolutizate, nu există paradigme. Viaţa copilului este o continuă pendulare între efemerizări arhetipale. Căutarea nu are rezultate certe, totul este o joacă, nu sunt luate în calcul consecinţele. Copilul reuşeşte subconştient să se bucure cu adevărat de fiecare clipă, pentru că el nu trăieşte decât în prezent. Problemele oamenilor apar în momentul în care conştientizează societatea care îi înconjoară şi timpul liniar care le defineşte în mod esenţial viaţa. Trecut, viitor, acţiuni, consecinţe, iată noţiunile care ne transformă viaţa într-o lungă listă de programări. Izbucnirea spontană, necontrolată, a fost înlocuită de pregătirea minuţioasă. Copilul s-a transformat într-o entitate cinică care încearcă să îşi găsească un loc cât mai bun în angrenaj, fără să înţeleagă că astfel îşi anihilează conştiinţa.
Nu există soluţii absolute, pentru că umanitatea nu ar exista în absenţa societăţii. Însă indivizii nu trebuie să îşi renege niciodată esenţa. Fiinţa noastră trebuie înţeleasă şi preţuită, pentru că este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat. În mijlocul tumultului, să învăţăm să ne izolăm măcar pentru câteva momente, să învăţăm să trăim în primul rând pentru noi.
Dacă privim atent în jur, vom descoperi că există o paletă infinită de senzaţii pe care le putem percepe doar prin experienţă directă, nemijlocită. Iureşul necontenit al vieţii ne împiedică însă de multe ori să înţelegem. Nu trebuie să dramatizăm, regulile jocului sunt făurite de noi şi pot fi schimbate oricând. Să nu renunţăm de dragul grupului la propria noastră fiinţă, pentru că niciodată altcineva nu ne va putea înlocui conştiinţa.
Nu trăim pentru ceilalţi, trăim pentru noi, iar inocenţa copilului ar trebui să ne pună pe gânduri. Putem să ne abandonăm şi noi senzaţiei, putem încerca să renunţăm la raţiune pentru câteva momente, putem alege să ne delectăm cu o mostră de viaţă pură, brutală, o mică părticică din viaţa care ne invadează fiinţa. Doar astfel putem înţelege cu adevărat ce înseamnă fiorul trăirii, doar astfel ne putem desăvârşii prezentul. Nu plănuind viitorul, nu rememorând trecutul, nu meditând la nesfârşit asupra reacţiilor celor din jurul nostru, ci trăind, făurind istorie prin fiecare mişcare a noastră. Actorul este singurul care se bucură cu adevărat, pentru că acţiunea îl învăluie, îl înalţă.
Copiii refuză să se supună lumii, copiii vor să îşi determine existenţa. Ei nu se lasă zdrobiţi de bariere, ei ştiu că pot oricând să refuze intervenţia exterioară, ei ştiu că pot oricând să îşi creeze un alt univers, mai bun. Să nu lăsăm această speranţă să se stingă odată cu înaintarea în vârstă, să nu devenim ursuzi doar pentru că ceilalţi ne învaţă să nu mai credem în şansa noastră. Speranţa nu trebuie să moară niciodată pentru că pe baza ei putem construi edificii impunătoare. Jocul trebuie să fie acceptat, pentru că până la urmă nu avem nimic de pierdut.
Să rămânem copii în adâncul nostru, să învăţăm să căutăm în fiecare secundă un prilej pentru un zâmbet. Iar dacă ne simţim copleşiţi de societatea care se contractă perpetuu, să nu uităm că există undeva un ţărm, un asfinţit, o izolare, care aşteaptă să ni se ofere, măcar pentru câteva secunde...